Mihai Tiuliumeanu

LUPTA DE LA BABADAG ȘI SFÂRȘITUL LUI CANTEMIR MÎRZA

(fragment din articolul Hanul Cantemir Mârza și tătarii dobrogeni, publicat în Misterele Dunării, nr. 1, decembrie 2017)

Povestea acestei ultime lupte, purtate de hanul Cantemir lângă Babadag, în anul 1636, rămâne învăluită în mister. În primul rând, această expediție este menționată doar de Evlia Celebi, călător în Dobrogea, în preajma anului 1650. La aproape 30 de ani de evenimentele povestite aici, amintirea lui Cantemir Han se păstrase vie în Dobrogea, însă motivația faptelor sale se uitase cu totul.

 „Chiar în timpul sultanului Murad al IV-lea, spune Evlia Celebi, când hanul Cantemir, din hanii Crimeii, pornise cu o sută cincizeci de mii de tătari, iuți ca vântul, spre Edirne[1], el se îngâmfase, zicându-și că în aceste locuri nu sunt cetăți rezistente și oști multe”.[2]

Este greu de crezut că hanul Cantemir, protejat de turci, cu acordul cărora se stabilise în Bugeac, să fi atacat Dobrogea pentru jaf. După cum am arătat anterior, expedițiile nogailor aveau ca țintă regatul Poloniei, ocazional Moldova și Valahia, țări tributare, dar în nici un caz Dobrogea, provincie turcească. Ne este la fel de greu a crede că hanul ar fi pornit cu oaste spre Edirne, declarând război turcilor, în condițiile în care stăpânirea sa în Bugeac depindea de protecția sultanului.

În lipsa altor surse, putem presupune doar că nu jaful, ci sprijinul nogailor dobrogeni căuta hanul Cantemir, în condițiile în care tătarii lui Inaiet Ghirai îl alungaseră de la Akkerman. La fel ca în trecut, Cantemir conta pe simpatia de care se bucura în Dobrogea, pentru a-și întări oastea, în războiul pe care îl purta împotriva hanului de la Bahci Seray.

Or, între timp, Cantemir pierduse încrederea sultanului, care, în împrejurările războiului cu Persia, avea nevoie de resursele hanatului Crimeei. Secesiunea sa,  tulburările pe care le provoca necontenit, jafurile fără sfârșit în Polonia deveniseră dăunătoare intereselor otomane. Încă din anul 1634, Murtaza Pașa, numit între timp mare vizir, semnase pacea cu Polonia, prin care Poarta se angaja să-i scoată pe nogai din Bugeac, iar Polonia să-i țină în frâu pe cazacii zaporojeni.[3]

Când Inaiet Ghirai a pornit asupra Akkermanului, el a avut acceptul sultanului, care hotărâse a-l pierde pe Cantemir Mîrza. Trecerea acestuia cu oști în Dobrogea a fost văzută ca un act de ostilitate, o declarație de război împotriva Porții, așadar un bun pretext pentru înlăturarea sa definitivă din Bugeac. De aici acuzația despre care vorbește Evlia Celebi, că ar fi urmărit Cantemir să-și conducă hoarda spre Edirne.

Când a trecut Dunărea, chehaiaua spahiilor de la Babadag[4] a primit poruncă de a respinge pe rebel. Satele de nogai din preajma Babadagului nu s-au ridicat de această dată în sprijinul lui Cantemir, așa cum obișnuiau a face în trecut, fiind nevoiți să lupte de partea turcilor, de a căror bunăvoință depindea traiul lor pe pământul Dobrogei.

Cu douăzeci de mii de tătari dobrogeni și încă zece mii de spahii și ieniceri, Ayni Gül Aga, locțiitorul comandantului de spahii, l-a înfruntat pe Cantemir aproape de Babadag, în valea Hagilarului (Hadji-Pașa Köy)[6], în bătălia care a hotărât soarta hanului rebel. Evlia Celebi vorbește de șaizeci de mii de oameni mobilizați de Ayni Gül Aga, împotriva celor o sută cincizeci de mii de nogai ai lui Cantemir, dar cifrele sunt, fără îndoială, mult exagerate.A

Iată cum înfățișează Evlia Celebi lupta de lângă Babadag:

„Când a trecut însă Nistrul și Dunărea și a ieșit în partea aceasta, locțiitorul de chehaia de spahii din Babadag, numit Ayni-Gül Aga, care era un biet aga, a strâns atunci îndată, din cele trei cazale din această regiune, șaizeci de mii de voinici înarmați, cu care l-a atacat pe mai sus-numitul han în câmpia Hadji-Pașa Köyu din apropierea Babadagului.

Lovindu-l ca un tun, el a măcelărit într-o clipă patruzeci-cincizeci de mii de oameni dintre tătarii lui, iar pe cei scăpați de sabie i-a azvârlit în Dunăre și i-a înecat, fugărindu-i. Numai hanul Cantemir abia a scăpat cu viață și a trăit după aceea multă vreme la Cetatea Albă, schimbându-și numele și ascunzându-și rangul într-un mod nenorocit. Astfel, din ziua aceea, arătându-se supuși și plecați, tătarii nu au mai dorit să treacă în partea aceasta”.[7]

Tătarii dobrogeni, care în urmă cu opt ani, îl făcuseră pe Cantemir stăpânul Crimeei, îl aruncaseră acum în nenorocirea cea de pe urmă. Bătut categoric, rămas fără oaste, căzut în dizgrație, proscrisul Cantemir Han a căutat scăpare între zidurile Akkermanului. Nu pentru multă vreme. În primăvara anului 1636, Inaiet Ghirai și-a aruncat ordiile asupra Bugeacului, hotărât să termine ce începuse cu un an înainte.

Cronica turcească povestește că „Inaiet Ghirai-han, care făcea parte dintre cei ce se bucură de dărnicia sultanului, s-a dus fără a avea îngăduința sultanului, în marș, cu oastea tătară, împotriva lui Cantemir, care, din timpul domniei lui sultan Osman-han se așezase pe câmpiile Akkermanului, bucurându-se de ocrotirea împărătească și care nu se închina în fața hanilor ce se urcau pe tron (în Crimeea). Cantemir abia a putut să plece spre Pragul dreptății, iar tot avutul său a căzut în mâinile devastatorilor”.[8]

Miron Costin spune că au primit poruncă a porni cu oști împotriva lui Cantemir, pentru  a-l scoate din Bugeac, și domnii celor două țări românești, Vasile Lupu și Matei Basarab:

„(…) au ieșit poruncă la hanul și lui Vasilie vodă, domnului țărâi noastre și lui Matei vodă, domnului muntenescu, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venitu hanul cu oști și au purces și domnnii cu îmbe țărâle asupra lui Cantemir (…)”.[9]

În luna aprilie a anului 1637, înfrânt și alungat de la Akkerman, Cantemir Mîrza a încercat a-și juca ultima șansă. Lăsând totul în urmă, el a pornit spre Istanbul, unde spera că va recâștiga bunăvoința sultanului. Pentru ultima dată, hanul lua drumul Dobrogei, de data aceasta călătorind ascuns în umile straie de pelerin.

La Istanbul a fost primit cu ostilitate. Sultanul era prins cu totul de războiul Azovului, acolo unde, profitând de haosul din Crimeea, cazacii de pe Don reușiseră să cucerească această cetate, atât de importantă pentru turci. Vinovat de toate aceste nenorociri a fost găsit chiar Cantemir Han, de care sultanul se putea dispensa acum. Hanatul Crimeei, pavăza Imperiului dinspre teritoriile căzăcești, trebuia pacificat cu orice preț, iar Cantemir, tulburent și mereu revoltat, trebuia să piară.

În toamna anului 1637, din ordinul sultanului Murad al IV-lea, Cantemir Mîrza a fost sugrumat la Istanbul, cu frânghia de mătase, pedeapsa care se aplica celor mai de cinste personaje din Imperiu.[10] Se sfârșea, astfel, în mod nefericit, aventura acestui han rebel, conducătorul tătarilor nogai din stepele Mării Negre, spaima polonezilor, care îl porecliseră „Sabie sângeroasă”.

Epilog

În 1672, Constantin Cantemir, fost luptător în armata poloneză[11] și înrudit prin căsătorie cu principalele familii boierești ale Moldovei[12],  salva haremul sultanului Mahomed al IV-lea, în timpul luptei de la Hotin.[13] Drept mulțumire, în anul 1685, după mazilirea lui Dumitrașco Cantacuzino, sultanul sprijinea urcarea sa pe tronul Moldovei.

Constantin Cantemir, tatăl viitorilor domni Antioh și Dimitrie este socotit descendentul direct al hanului nogai Cantemir Mîrza, origine pe care însuși Dimitrie Cantemir o afirmă în lucrarea dedicată vieții și faptelor părintelui său.[14] Chipul lui Constantin Cantemir, zugrăvit în anii de tinerețe păstrează trăsăturile orientale specifice nogailor, iar dacă ne întrebăm care o fi fost înfățișarea viteazului han Cantemir Mîrza, atunci aceasta ar trebui să fie cea mai apropiată imagine a sa.

NOTE

[1] La 1651, serveau la Babadag o chehaia (căptenie) de spahii și un serdar de ieniceri, cf. Evlia Celebi, 364, în Călători străini, vol. VI, p. 391.

[2] Hadji Pașa Köy sau Hadji Pașa Çiftligi, identificat cu Hagilar, Lăstuniul de azi, Jud. Tulcea

[3] Adrianopol

[4] Evlia Celebi, 229, în Călători străini, vol. 6, p. 448

[5] Darius Kolodziejczyc, op. cit., p. 427

[6] Hadji Pașa Köy sau Hadji Pașa Çiftligi, identificat cu Hagilar, Lăstuniul de azi, Jud. Tulcea

[7] Evlia Celebi, 229, în Călători străini, vol. 6, p. 448 

[8] Suleimanname, 593, în Cronici turcești despre Tarile Romane, vol. I, p. 557

[9] Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, 226, 25, București, 1944

[10] Sugrumarea cu frânghia de mătase era folosită de tătari în cazul descendenților cingichizi, pentru a nu se irosi nici măcar o picătură din sângele lui Genghis Han. Pedeapsa a fost adoptată de turci, după supunerea Hanatului de Crimeea și era folosită doar în cazul membrilor familiei imperiale și a înalților demnitari otomani.

[11] Constantin Cantemir a servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie, cf. C-tin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1944, p. 207

[12] Prin căsătoria cu Ana Bantâș (1668), Constantin Cantemir se înrudea cu cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca, cf. B. Murgescu, O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magazin istoric. Bucureşti, p. 22.

[13] În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei între 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Hotinului a fost pierdut de către turci, fiind ocupat de polonezi. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

[14] „(…) coborâtori din vechiul neam al Cantemireștilor…de la Crâm”, Dimitrie Cantemir, Viața lui Constantin Cantemir, București, 1960, p. 2. Vezi și B. Murgescu, O domnie la cumăna veacurilor: Constantin Cantemir, în Magazin istoric, nr. 10, 1961, p. 22. Genealogia Cantemireștilor a fost recompusă recent, de către Feodor Angheli, în lucrarea Epoca și arborele genealogic al neamului Cantemireștilor, http://www.azi.md/ro/print-story/6477

 

BIBLIOGRAFIE

Evlia Celebi, Seyahatname, în Călători străini, vol. VI

Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, București, 1944

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1944

Henry H. Howorth, History of the Mongols, from the 9th to the 19th Century. Vol. 2, Londra, 2013

Mihailo Hrușevsky, History of Ukraine-Rus, vol. 7, The Cossack Age to 1625, Edmonton-Toronto, 1999

Darius Kolodziejczyc, The Krimean Khanate and Poland-Lithuania, Leiden, 2011

Bogdan Murgescu, O domnie la cumpăna veacurilor: Constantin Cantemir, Magazin istoric, Bucureşti

Mustafa Naima, în Cronici turcești despre Țările Române, vol. III

Suleimanname, în Cronici turcești despre Țările Române, vol. I

Feodor Angheli, Epoca și arborele genealogic al neamului Cantemireștilor, http://www.azi.md/ro/print-story/6477