Mihai Tiuliumeanu

CUM AU APĂRAT TULIMEANII TÂRGUL IEȘILOR, LA 1821

Prolog

La prima vedere, subiectul cercetării noastre pare a nu avea legătură cu ținutul Dobrogei, cele povestite aici întâmplându-se la mare depărtare de Dunăre. O legătură există totuși, de vreme ce, la înfrângerea zaverei din 1821 au contribuit detașamente ale nekrasoviților și zaporojenilor dobrogeni, cazaci aflați în slujba sultanului turc. Acestea le-am povestit în cartea Cazacii din Dobrogea, dimpreună cu multe altele despre cazaci.

Însă cercetarea de față are alt scop, și anume acela de a arăta tuturor Tulimeanilor, și nu doar lor, care este originea și de unde provine acest nume, atât de neobișnuit, încât stârnește curiozitate.

Au trebuit să treacă mulți ani până când m-am hotărât a scrie despre acest subiect, pentru că, așa cum se întâmplă adesea, e mai ușor a povesti despre toate cele neștiute, de pe pământ și din stele, decât a scrie despre tine însuți. Mi-a luat încă alți ani încercând a înțelege cum și de unde, iar poate de aici sfiala de a scrie, înainte de pune cap la cap toate informațiile.

Întâmplările relatate mai jos sper să lămurească, într-o oarecare măsură, povestea tulimeanilor. Poate că multe altele ar mai fi fost de povestit, dacă informațiile n-ar fi fost atât de sărace. 

(…)

Din toate corpurile de oaste, ienicerii erau cei mai cumpliți. Întărâtați de alcool, dădeau lupte unii împotriva altora pe ulițe, lupte din care rămâneau în urmă morți și răniți. Efortul agalelor de a-i ține în frâu era zadarnic: nu de puține ori, agalele au fost nevoite a fugi, lăsându-și în urmă papucii, pentru a-și scăpa viața.

Din pricina acestor dezordini care scăpaseră de sub control, a jafurilor necontenite și incendierilor de case, Salih Pașa s-a văzut silit să ceară ajutor lui Selim Pașa, valiul de Silistra, pentru scoaterea ienicerilor din țară. I s-au trimis pentru aceasta 5000 de tulimeani, oșteni de garnizoană, obișnuiți a ține ordinea în cetăți.

Tulimeanii apără Iașiul de ieniceri

 După spusele cronicarului Manolache Drăghici, acești tulimeani erau „oameni gospodari” din satele turcești, din sărhaturi (serhát – cetate de la hotar) și garnizoane. Au fost strânși în grabă din cetățile și satele Dobrogei și Rumeliei pentru a fi trimiși în Moldova, „spre buna rânduială a pământului”.

Conducător peste tulimeani a fost rânduit Kuciuk-Ahmet Aga, un om „foarte avar și crâncen împotriva turcilor nesupuși poruncilor stăpânirii”. Sfătuindu-se cu Salih Pașa, comandantul trupelor turcești din Moldova, aga tulimeanilor a hotărât să țină ascuns firmanul sultanului, până când vor porni trupele, dar zvonul că merg pentru a-i scoate pe ieniceri din Iași s-a răspândit cu repeziciune printre tulimeani.

Între cele două feluri de oaste era o mare dușmănie, căci ienicerii își făcuseră obicei din a provoca dezordini, omoruri și tâlhării în cetățile turcești, iară tulimeanii erau aduși să-i potolească, adesea încleștările dintre ei lăsându-se cu destui morți și răniți.

 În ceea ce privește originea acestui nume, lucrurile nu sunt încă foarte clare, mai ales că acest corp de oaste nu a avut viață prea lungă. La prima vedere, tulimean pare a fi latinizarea turcescului talim, talimin (pl.), care desemna pe soldații antrenați după model european (talim = exercițiu, antrenament).

Înființarea corpului tulimeanilor, în timpul sultanului Mahmud al II-lea a fost doar una dintre multele încercări de reformare a armatei otomane.

(…)

În anul 1807, în timpul revoltei ienicerilor, care a dus la înlăturarea de pe tron a sultanului Selim, armata Nizam-ı Cedid a fost dezarmată forțat, iar un mare număr dintre membri săi au fost uciși. Cu toate acestea, mulți dintre ofițeri și soldați au reușit să scape, iar aceștia vor constitui nucleul unei noi armate, atunci când sultanul Mahmud a decis să continue reforma militară a lui Selim.

Astfel, noi corpuri de oaste au continuat a fi formate în provincii, atât în Anatolia, cât și în Rumelia,  din cei care făcuseră parte din Nizam-ı Cedid, ori din recruții trimiși de ayani. Membrii acestor corpuri de oaste au fost numit talimin, „cei antrenați”, referire la pregătirea lor cu instructori occidentali, în primul rând francezi, care au și „franțuzit”, de altfel, turcescul talimin în tulimèn.

Tulimeanii erau nesuferiți ienicerilor, care își vedeau amenințat modul de viață, turbulent și neascultător de porunci. Între tulimeani și ieniceri, așa cum am arătat, era o dușmănie de moarte, iar resentimentele reciproce au izbucnit violent în momentul în care tulimeanii au fost trimiși în Moldova pentru a înlocui pe ieniceri.

Comandantul tulimeanilor, Kuciuk-Ahmet Aga, era un bărbat drept și cinstit, care, odată ajuns la Iași, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a împiedica jafurile. Toate sursele confirm faptul că, dintre toate corpurile de oaste, tulimeanii s-au purtat cel mai bine, fiind cei mai disciplinați și cel mai bine organizați.

A scoate pe toți ienicerii din Iași a fost cu neputință fără confruntări violente. După venirea tulimeanilor, aproape 300 de ieniceri au fost scoși din oraș, dar violențele s-au aprins cu furie, pentru că ienicerii zurbagii le-au declarat război de moarte tulimeanilor, în fiecare zi pornindu-se între ei încăierări, care sfârșeau întotdeauna cu morți de amândouă taberele.

„Într-una din zile”, povestește Costache Negruzzi, „era iarmaroc pe șesul Frumoasei – un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vândă; un tulimean o târguia, când un ienicer vine și vrea s-o ieie. Tulimeanul însă nu o dă. Iataganele ies din teacă. Tulimeani și ieniceri se amestecă la sfada plăcintei, și comedia se mântuie cu uciderea a vro treizeci de inși din ambe părțile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, și autorul ei au rămas turtiți și hăcuiți într-o baltă de sânge”.

În aprilie 1822, după un incendiu care mistuise o parte a orașului, a avut loc cea mai violentă confruntare între tulimeani și ieniceri. Un tulimean, care încerca a vinde câteva obiecte de argint în plină stradă, a fost pârât de cel păgubit, care recunoscuse obiectele. A fost arestat și dus la aga ienicerilor, pentru a fi judecat. Auzind aceasta, tulimeanii, cuprinși de furie, au ieșit pe străzi și        i-au atacat pe ieniceri, pornind o încleștare sângeroasă în tot orașul, care abia spre seară a fost potolită. Vinovatul a fost iertat, dar a trebuit să înapoieze obiectele proprietarului.

„(ienicerii și tulimeanii) au început a să gâlcevi de la beție”, povestește cronicarul Manolache Drăghici, „și a se bate deznădăjduit care dintrânșii să ție Iașiul, până au ieșit la cioku-meidan, pe ulița mare, să se ucide ca fiearele sălbatice, încât au silit pe Cioban-Oglu să folosească tunurile ca să-i împrăștie și să-i ducă în cazărmile lor. Să poate deci judeca ce groază au fost pe târgoveți în ceasurile acele cât a ținut cruntul război al ienicerilor cu tulimeanii, că n-au rămas teferi pe uliță, plumbii zburau ca grindina, focul izbucnise pe unele locuri.

Continuarea în numărul 15 al Revistei Misterele Dunării (în curs de apariție)