BIZANTINII ȘI FRIGURILE DUNĂRENE TULCENE

De-a lungul timpului, câțiva dintre numeroșii împărați bizantini au ajuns și pe meleagurile tulcene. Poate nu chiar la Tulcea, dar în apropierea acesteia, cu siguranță. Motivul vizitelor a fost același care i-a adus și pe perși sau greci: expedițiile militare.

Unul dintre aceștia a fost Constantin al IV-lea, mai corect, în grecește, Kōnstantinos IV, sau latinizat, Flavius Constantinus Augustus. În unele documente apare cu numele de Kōnstantinos Pogonatos, ceea ce în traducere, ar însemna „Bărbosul”, dar de fapt s-ar părea că este o confuzie, aceasta fiind o titulatură dată tatălui său, Constant II.

Interesant totuși acest supranume, primit în contextul în care împărații bizantini au abordat când o ținută cazonă romană, fără barbă și cu părul tuns scurt, când cu barbă și plete, asemănător filozofilor greci sau barbarilor, fără să fie vorba despre modă, ci mai mult efectul unei concepții creștine asupra divinității.

Constantin IV, la fel ca și tatăl său, a trăit într-o perioadă în care religia creștină își trasa conceptele în concilii interminabile, care nu au dus decât la separarea bisericii din apus ce cea a  răsăritului.

Continuarea în ediția tipărită a revistei Misterele Dunării, nr. 12 sau în format electronic, pe Google Play cărți

(…)

Părea că ce fusese mai greu a trecut și, în sfârșit, Constantin IV putea domni liniștit și singur peste uriașul Imperiu Bizantin. Necazul a venit însă dintr-un loc pe care nu-l văzuse niciodată în viața sa, Delta Dunării. În partea de nord-est Europei, cam pe suprafața actualei Ucraine, locuiau slavii bulgari, veniți inițial dinspre nord și care erau aliați cu bizantinii. În jurul anului 670, poporul migrator al khzarilor (cazari), înrudiți, s-ar părea cu sciții, migrează din Asia și invadează teritoriile slavilor bulgari. În fața violenței destructive a acestora, bulgarii, în număr de 120-150 de mii, migrează și ei, stabilindu-se în regiunea dintre Nipru și Carpați.

Un număr  mai mic dintre ei, în frunte cu liderul Asparoukh se stabilesc în Delta Dunării, un loc strategic care era un adăpost natural împotriva cazarilor. Concret, locul unde s-au așezat bulgarii, este stabilit de unii istorici ca fiind celebra insulă Peuce, despre care nu se știe nimic sigur nici în zilele noastre. Aceasta putea foarte bine fi Insula Șerpilor, grindul Chilia sau Insula Poplina de pe lacul Razelm, sau, conform unei alte teorii, Ceatalul, această mare insulă, în formă de triunghi, pe care o formează cele trei brațe ale Dunării, înainte de revărsarea în Marea Neagră.

Bulgarii din Ceatal se cam plictiseau însă, sau poate din cauza țânțarilor, pe timp de vară porneau în expediții militare împotriva bizantinilor, al căror Imperiu se întindea de la sud de Dunăre. În primii ani ai expedițiilor bulgarilor, rezistența bizantinilor a fost nulă, deoarece aceștia, așa cum scriam mai devreme, erau ocupați cu războaiele cu arabii, slavii din preajma Salonicului și lombarzii din Italia. În anul 679, un raid bine organizat al bulgarilor, care au ajuns până la Edirne, i-a pus pe gânduri pe bizantini, care au trebuit să se forțeze destul de mult pentru a-i înfrânge într-o bătălie dificilă.

Expediția l-a convins pe Constantin IV că a sosit timpul să rezolve și această problemă, tăind rădăcinile răului chiar în fieful bulgarilor din Ceatal. În primăvara anului 680, pornește în fruntea unei flote puternice și a unei armate alcătuite din 40 de mii de soldați, dislocați din îndepărtata Armenie, împotriva bulgarilor din Delta Dunării.

Data începerii expediției este extrem de importantă, deoarece se leagă de condițiile meteorologice dar și de oracolele ticluite de astrologii și ghicitorii curții imperiale. Dacă auspiciile erau faste și vremea bună, armata pornea la luptă. Din nefericire pentru bizantini, de aproape 80 de ani, în zona Deltei Dunării nu mai călcase picior de soldat și informațiile privind starea terenului, topografia locurilor și pregătirea dușmanului erau complet necunoscute.

După ce au parcurs drumul de la Constantinopol până la Dunărea de Jos relativ repede, datorită timpului prielnic, au ajuns mai mult ca sigur în dreptul Tulcei de astăzi, acolo unde în dreptul Colnicului Hora exista un pinten de piatră, care înainta până în mijlocul Dunării, în vremurile de secetă, când nivelul fluviului scădea foarte mult, stânca devenind un adevărat pod de piatră. Era locul ideal pentru a traversa Dunărea și a ajunge pe Ceatal, unde unele surse susțin că se aflau încartiruiți luptătorii lui Asparoukh, care își construiseră mai multe forturi cu întărituri din lemn, material care se găsea din abundență în pădurile Tulcei.

Alte surse oferă informații că lupta s-a desfășurat la Ongal, undeva la marginea Bugeacului, pe malul stâng al canalului Chilia, unde bulgarii își construiseră, de asemenea, cel puțin un fort. Această ipoteză nu este susținută de afirmația că armata lui Asparoukh se afla pe o insulă. Indiferent dacă cele două armate s-au întâlnit pe Ceatal sau Ongal, în mod sigur câteva zeci de corăbii bizantine, alcătuind o adevărată flotă, au făcut parte din expediție.

S-ar părea că împăratul Constantin IV a călătorit de fapt, pe parcursul întregii expediții, la bordul unei corăbii amiral, datorită confortului sporit, față de o călătorie pe uscat, călare și locuind în cort. Armata, la fel ca și corăbiile, au parcurs o rută costieră, de-a lungul țărmurilor, despărțindu-se în apropierea Deltei, pentru ca flota să ajungă în dreptul Tulcei, navigând de-a lungul canalului Sf. Gheorghe sau Sulina. Timpul în care au sosit la Gurile Deltei era cel al unei primăveri târzii, sau început de vară, cu delta și zona Tulcei pline de bălți și smârcuri, rămase în urma retragerii apelor din inundațiile de primăvară. Era o adevărată explozie de vegetație, mii de broaște și milioane de țânțari.

Continuare în ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 12 sau în varianta online, pe Google play cărți