A. D. Bacynsky, SICIA DE PESTE DUNĂRE, I

Stabilirea neîncrederii

Era vara anului 1775. Trecuse aproape un an de la terminarea războiului cu turcii și în satul dobrogean Kuciuk-Kainargi a fost încheiată pacea. Nici nu bănuiau zaporojenii că peste pământurile libere ale cozacilor se întorceau acasă cei care le-au fost până nu demult frați de luptă: zece detașamente de infanterie și opt detașamente de cavalerie regulată, douăzeci escadroane de husari și șaptesprezece escadroane de lăncieri, completate cu treisprezece detașamente de cozaci de pe Don.   Toți aceștia erau conduși de general-locotenentul Petro Tekelia.

 La sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, oștirile țariste au ocupat palăncile și sloboziile zaporojene, iar pe 4 iunie au asediat complet Sicia. Zaporojenii au fost încercuiți pe neașteptate. La întrunirea Radei, care s-a desfășurat într-o manieră foarte furtunoasă, multe dintre capetele înfierbântate au solicitat să se opună acțiunilor armatei moscovite prin puterea armelor.

Însă arhimandritul Siciei, Volodymyr, otamanul-coșovyi Petro Kalnyșevskyi, precum și alți conducători ai cozacilor i-au liniștit pe zaporojeni, covingându-i să depună armele.

 Cântecul popular transmite astfel starea de lucruri din acele momente. Zaporojenii se adresează lui coșovyi:

Binecuvântează-ne, părinte al nostru, să ne urcăm pe turnuri,

Pentru a-i nu lăsa pe moscoviți să ne distrugă Sicia.

Moscalul se ridică cu topoare, pe când noi cu pumnii,

Pentru a nu pieri slava noastră printre cozaci.

Dar coșovyi le răspunde:

Nu voi permite, frații mei, să vă urcați pe turnuri:

Căci creștinismul e același – păcat mare să ucizi.

 Este adevărat ceea ce considera a fi nelipsit de temei Volodymyr Holobutskyi când susținea că opoziția armată față de acțiunile oștirilor țariste era solicitată de către sărăcimea cozacilor, pe când conducătorii, indiferent de rang, erau preocupați nu atât de sentimente creștine, cât de grija de a-și pune la adăpost proprietățile lor din cătune și locurile de iernat.[1] Pe data de 5 iunie oștirea rusă a ocupat Sicia. Pe 3 august, Ekaterina a II-a a emis un manifest cu privire la lichidarea ei, „… cu lichidarea pentru viitor a însăși denumirii de cozaci zaporojeni”. În acel manifest, Împărăteasa își motiva acțiunile, emițând numeroase învinuiri la adresa cozacilor, inclusiv aceea a trădării.[2]

 Distrugerea Siciei Zaporojene a devenit tragedia națională a poporului ucrainean. Imperiul a înfrânt forța care    de-a lungul a trei secole a apărat eroic pământurile ucrainene de cotropotorii străini. Regimul imperial nu se putea împăca cu forma de auto-conducere democratică cozăcească, cu faptul că Zaporojia, atât sub aspect economic, cât și politic, nu se înscria în sistemul feudal monarhic, cu aceea că era centrul de greutate ale tuturor elementelor antifeudale, promotoare ale mișcării de eliberare în Ucraina.

 După lichidarea Siciei, o parte dintre conducători împreună cu coșovyi au fost arestați și exilați în Siberia și pe insula Solovky, iar bunurile lor au fost confiscate. Pământurile libere ale zaporojenilor a fost împărțite cu generozitate de către guvernul țarist moșierilor. Cozăcimea era amenințată cu inevitabila iobăgie și cătănie. După cum scria cunoscutul istoric ucrainean Dmytro Doroșenko „a început împărțirea pământurilor zaporojene”. Suprafețe întinse au fost atribuite favoriților Împărătesei, demnitarilor, generalilor… În general, fiecare nobil putea să obțină 1.500 deseatine cu condiția ca pe durata a câțiva ani să așeze pe teritoriul primit cel puțin 13 curți de țărani.

 Cea mai mare parte a pământurilor împărțite era forte slab populată. Țăranii, care locuiau înainte pe aceste locuri, au început să se împrăștie, temându-se de iobăgie. Atunci guvernul a permis aservirea tuturor acelora care locuiau pe acele locuri, inclusiv pe vechii zaporojeni, iar moșierii au început să-și aducă țărani din guberniile centrale, din Ucraina și ținuturile Moscovei. Pe parcursul a nouă ani, până în anul 1784, au fost atribuite moșierilor aproape 4,5 milioane deseatine de pământ.

 Însă nu toată populația Zaporojiei, care număra între 150 până la 200 de mii de suflete, s-a împăcat cu asemenea imagine a viitorului ei. Sute de cozaci și de țărani au ales calea străinătății. Aveau deja și experiență în această privință. Căci, după înfrângerea din anul 1709 a armatelor lui Carol al XII-lea și I. Mazepa, urmată de perfida și crunta răzbunare a lui Petru I pe seama vechii Sicii, cozacii au fost nevoiți să-și părăsească pământurile proprii și să caute adăpost pe teritoriile aflate în stăpânirea sultanului.

 După datele disponibile, cozacii înregistrați a fi de partea lui I. Mazepa s-au așezat inițial între Nistru și Prut, iar în anul 1710 o parte dintre ei a trecut în regiunea Dunării de Jos, până la Kilia și Izmail.[3] Încă mult timp se puteau întâlni în Basarabia cozaci de-ai lui Mazepa, aflați cum comanda lui Pylyp Orlyk. În anul 1734, solul rus în Turcia, I. Nepliuev, comunica guvernului său următoarele: „În satul Caușeni, aflat la patru ore de Bender, se găsește Orlyk, unde își are locul împreună cu stanița sa războinică”.[4] Cât îi privește pe zaporojeni, aceștia au înființat pe cursul inferior al Niprului Sicia de la Oleșkivsk.

 În Zaporijie erau bine cunoscute pământurile de peste Bug, Nistru, Dunăre. Pe parcursul secolelor XVI-XVII, cozacii au întreprins numeroase expediții militare împotriva turcilor, tătarilor, nogailor din regiunile inferioare ale Niprului și Bugului, asupra Akermanului și Benderului, împotriva regiunilor din Dunărea de jos, asupra Kiliei și Izmailului. Ieșirile cozacilor pentru practicarea îndeletnicirilor lor obișnuite – „argăția” pe Nistru și Dunăre din timpul Siciei de Oleșkivsk – va fi o practică curentă. Unul dintre contemporanii turci preciza că ei lucrau la „locuitorii Ociakivului, Akermanului, Benderului și Kiliei”.[5] Dar și locuitorii acestor locuri, la rândul lor, apăreau deseori în Sicie. În anul 1732, zaporojanul Opanas Dmytriev, „valah”, povestea că s-a născut în Izmail, fiind „meșter în treburile săbiilor”. În 1724 a părăsit orașul său de baștină și, după o perioadă de hoinăreală prin Moldova, a ajuns la Sicia de la Oleșkivsk, înscriindu-se la curenia Derevyankivsk, unde s-a ocupat de „producerea săbiilor”.[6]

 Legăturile Zaporijiei cu aceste pământuri au continuat și în timpul Siciei Noi (1734 – 1775). În zonele dintre râurile Bug și Nistru, continuându-se până la Dunăre, își exercita argăția sărăcimea cozăcească. În luna mai a anului 1747, coșovyi V. Hryhoriev preciza că „în diferite locuri, dincolo de frontiera turcească, lângă râuri mici și prin văi, erau așezați mulți cozaci”.[7] Între Sicie și orașele nistro-dunărene existau și legături comerciale. Cunoscutul cercetător a istoriei cozăcimii zaporojene, Anton Skalkovskyi, sublinia faptul că, acel cozac care era „stăpân pe cătunul și pe vitele sale era, în același timp, și negustor, știind bine drumurile spre Polonia, Germania , până la Ociakiv și dincolo de Dunăre”.[8] La începutul anilor 60 ai secolului al XVIII-lea, s-au făcut încercări de stabilire a legăturilor comerciale dintre Sicia și ținuturile de peste Dunăre.[9]

 O cunoaștere aprofundată a ținuturilor bugo-nistrene și celor dunărene le-au realizat cozacii în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774. Infanteria și cavaleria zaporojană au parcurs atunci pe jos, prin lupte, de la Sicie până în Dobrogea, iar flotila lor a acționat cu succes împotriva turcilor în regiunile Dunării de jos. Este cunoscut faptul că, o parte dintre cozaci, după încheierea păcii, nu s-au mai întors la Sicie, așezându-se în zona gârlelor dunărene și nistrene.[10]

 Imediat după ocuparea Siciei de către armatele țariste, cozacii au început să se adreseze generalului Petro Tekelia cu rugămintea de a fi lăsați să meargă peste graniță, la locurile lor de pescuit. Conform povestirilor zaporojanului Mykyta Korj, ei îi povesteau astfel generalului: „La Tyligul, înălțimea voastră, pentru a mai câștiga un ban, pentru leama, căci afurisita de maică, nici pentru cămașă, nici pentru panataloni, după cum ne vedeți, suntem goi-pușcă”. Curând, în curenii n-a mai rămas urmă de cozac. La întrebarea lui Tekelia în legătură cu acest fapt, conducătorii cureniei i-au răspuns: „Otamanii, domnule, s-au îndreptat spre locurile de iernat, iar sărăcimea s-a împrăștiat fără de veste care-ncotro”. Astfel,- mărturisea în continuare Mykyta Korj, – sărăcimea „s-a îndreptat aproape cu totul sub turc”.[11] Conform datelor transmise pe cale orală, prima grupă de cozaci, care ieșise nemijlocit pe bărci din Sicie, a fost condusă de otamanul-însărcinat Andriy Leah; cea de-a doua grupă, care ieșise pe jos, îl avea conducător pe otamanul Behmet.

 Numărul cozacilor care au ieșit din Zaporijie și au trecut pe pământurile stăpânite de turci a fost considerabil. Câți anume au fost, nu se poate preciza cu exactitate. S-au împrăștiat pe spații largi, între râurile Bug, Nistru și Dunăre. Acțiunea s-a desfășurat în mai multe etape, iar trecerea zaporojenilor peste granița turcă a durat mult timp. Un cunoscător al stării zaporojenilor de peste Dunăre, cum era Fedir Vovk, confirma faptul că în anul 1775 au părăsit Sicia și au trecut spre locurile de sub posesiunea turcă un număr de cinci mii de oameni.[12] În anul următor, numărul lor a crescut în mare măsură. În luna noiembrie 1776, agentul secret rus, locotenentul Acikasov, care acționa la Ociakiv, îi comunica comandantului fortăreței Kinburysk, căpitanul Martynov, că „foștii zaporojeni erau în număr de zece mii între Bender până la Dunăre”.[13] Iar fluxul cozacilor peste frontieră continua.

 Din acest punct de vedere, demonstrative sunt informațiile transmise de agenții secreți ruși, D. Tymkosvskyi și K. Moșenskyi, care, acționând în regiunea Bugului de Sus și Nistru, comunicau în luna mai 1778 către administrația de frontieră rusească că zaporojenii „se adună pe partea dinspre Ociakiv într-un număr de patru mii, iar din când în când, dinspre frontiera rusească, se înmulțesc venind din direcția fostei Zaporijia”. Cozacii s-au așezat „în diferite locuri, atât pe lângă Bug, la Berezeni, cât și pe lângă Nipru. În acele locuri își au și locurile lor de pescuit”. În afara de aceasta, comunicau aceștia, „într-un anume loc de peste Dunăre” se adunaseră încă șapte mii de fugari – foști supuși ruși, printre care sunt și numeroși zaporojeni.[14] În orice caz, pașa de la Ociakiv, căruia i se supuneau la acea vreme cozacii, era ferm convins că numărul acestora era de douăzeci de mii.[15]

 Așadar, în primii ani după ieșirea din Zaporijia, cozacii s-au așezat în ținutul Ociakiv, la Berezeni, la Tyligul, lângă Hadji-bei și Balta, pe cursul inferior al Nistrului de la Akerman până la Bender, în Bugeag, pe malurile gârlelor dunărene – la Vâlkovo, Kilia, pe lângă Tulcea și Galați.[16] Trecerea masivă a zaporojenilor pe teritoriile stăpânite de turci a determinat îndârjirea administrației țariste. Încă din 18 iunie 1775, kneazul G. O. Potiomkin atrăgea atenția general-locotenentului P. A. Tekelia asupra faptului că „zaporojenii începuseră să se așeze pe pământurile care aparțin tătarilor”, solicitând  împiedicarea ieșirii peste hotare a zaporojenilor, aplicând toate mijloacele pentru înapoierea cozacilor.[17]

Continuare în ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 12 sau în varianta online, pe Google play cărți 

Note

[1] Holobuțkyi, V. O., Sicia zaporojană în ultimul timp al existenței sale: 1734 -1775, Kyiv, Ed. A. Ș. al RSSU, 1961, p. 409

[2] Culegere completă a legilor Imperiului rus. Culegere 1 (în continuare CCL,1), vol. 20, Nr. 13354

[3] Ancheta  lui Grigorie Gerțka cu privire la participarea lui în trădarea lui Mazepa, Kievska staryna, 1883, Nr. 2, p. 595

[4] Yavornyțkyi D. I., Yevarnyțkyi (1855 – 1940), cunoscut istoric ucrainean, p. 120

[5] Hubohlu M., Sursa turcească despre Valahia, Moldova și Ucraina, în Izvoare răsăritene referitoare la istoria popoarelor Sud-Estice și Centrale ale Europei, Moscova, Ed. Științifică, 1964, p. 146

[6] Andrievskyi A., Faptele privindu-i pe zaporojeni: 1715 – 1774, în Note ale Societății de istorie și antichități din Odesa, Odesa, 1886, vol.XIV, p. 294

[7] Yavornyțkyi D. I., Yevarnyțkyi (1855 – 1940), cunoscut istoric ucrainean al cozăcimii zaporojene. În lucrările și publicațiile acestuia se regăsesc materiale privind istoria cozăcimii dunărene. Yevarnyțkyi D. I., Sursele pentru istoria cozăcimii zaporojene, în 2 vol., Vladimir, 1903, vol.2, p. 1744

[8] Skalkovskyi, A. A., Din expeiența descrierii statistice a Ținutului Novorusia, Odesa, 1853, partea a 2-a, p. 11

[9] Yalyanyțkyi, V. A., Dardanele, Bosfor și Marea Neagră în sec.al XVIII-lea, în Culegerea Arhivei principale de la Moscova a MAI , Moscova, 1893, Ed. 3-4, Anexă, p. 61

[10] Ryabin-Sklearevskyi, O., Tulburările zaporojene ale dunărenilor 1771 – 1774 și începutul Koșului dunărean, în Culegere științifică a Academiei de științe a Ucrainei: secția de istorie, Kyiv, 1927, vol. 26, p. 82

[11] Povestirea orală a fostului zaporojan Nikita Korj, Odesa,1848, p. 51 – 53

[12] Lupulescu, Coloniile rusești în Dobrogea: Schiță istorico-etnografică, în Kievska staryna, 1889, Nr. 1, pag. 123

[13] Dubrovin, N. F., Unirea Crimeei cu Rusia: Documente, Sankt-Petersburg, 1885, vol. 1, p. 142

[14] Bidnov, V. O., pseudonim Stepovyi (1824 -1835), cunoscutul istoric ucrainean al bisericii și învățământului. În publicațiile acestuia privind Sicia dunăreană sunt folosite documente ale primei gubernii a Novorusiei de la sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80 ai sec. XVIII; Stepovyi, V., În legătură cu istoria Siciei dunărene, Ucraina, 1914, Nr. 3, p. 17 -18

[15] Scebalskyi, P. K., Potiomkin și popularea Ținutului Novorusiei, în Culegere de articole antropologice și etnografice privitoare la Rusia și țările învecinate, Moscova,1868, Cartea 1, p. 183

[16] Ivanov, P. K., Istoria cozacilor zaporojeni după lichidarea Siciei, în Note ale Societății de istorie și antichități din Odesa, Odesa, 1904, vol. XXV, pp. 27 -31

[17] Dubrovin, N. F., Hârtiile prințului Potiomkin-Tavriceskyi: 1774 – 1788, în Culegere de materiale istorico-militare, Sankt-Petersburg, 1893, Ed. VI, p. 39